Dacă supravieţuirea oricărei fiinţe vii depinde de relaţiile pe care le întreţine cu mediul său, deci de capacitatea sa de a comunica cu aceasta, fiinţa umană este prin excelenţă ,,agent de comunicare“, deoarece viaţa sa izvorăşte dintr-un raport social iniţial (de origine), iar supravieţuirea sa este condiţionată de relaţiile sociale ulterioare ( de creştere, de învăţare şi de schimb), singurele care îi vor permite să-şi satisfacă nevoile fizice şi psihice fundamentale (de hrană, sexuale, de securitate). Iar mediul său vital specific este ,,un sistem de comunicare socială“deoarece putem califica astfel o societate, adică o întocmire ierarhizată şi relativ stabilă de reţele de interacţiune între indivizii şi grupurile integrate prin folosirea de coduri de comunicare comune.
Etimologia comunicării ilustrează foarte bine înrădăcinarea sa în centrul proceselor elementare şi dinamicilor istorice ale sociabilizării umane: ,,din latinescul comunicare şi din latina creştină communio,cuvîntul comunicare în secolul XIV-lea şi semnifică a pune laolaltă, a fi în relaţie. Pînă în secolul al XVI-lea ,este aproape de comuniune, împărtăşire, participare. Începînd cu secolul al XVI-lea, apare un alt sens, cel de transmitere, legat de dezvoltarea poştei şi a drumurilor.Începînd cu secolul al XIX-lea, acest al doilea sens îl ia o dată cu dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare, întîi fizice: ex: tren ,maşină ,avion, apoi la distanţă:telefonul, radioul, televiziunea, internetul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu