Definiţia din perspectiva logicii tradiţionale
O altă operaţie cu termeni şi, totodată, una dintre operaţiile logice de importanţă fundamentală în cunoaştere este definiţia. Pentru a înţelege sensul ei, este de observat că gîndirea se desfăşoară în forma unor entităţi specifice, pe care ea însăşi le creează prelucrînd pe plan cognitiv datele experienţei. Întrucît sînt produse ale gîndirii, deci obiecte formate mental, ce nu există în realitate, aceste entităţi se numesc ,,constructe“. În clasa lor intră diferite imagini ale obiectelor, reprezentări ale înfăţişerii lor şi înainte de toate, noţiunile, termenii folosiţi în propoziţii şi raţionamente. Spre a le asigura eficacitate pe plan cognitiv, este indispensabil ca termenilor să le precizăm extensiunea şi intensiunea. Operaţia prin care facem precizarea este definiţia.
În istoria logicii, definiţia a fost înţeleasă în diferite feluri: operaţie de dezvăluire a esenţei unui obiect (Aristotel), de stabilire a unui nume (Habbes), de traducere a unei expresii dinrt-un limbaj în altul (Wittgenstein), de substituire reciprocă a unor expresii înăuntrul aceluiaşi limbaj (Carnap), de convenţie cu privire la folosirea unui limbaj (Gurry). Parcurgînd aceste accepţiuni, se poate observa că fiecare pune accentul pe un aspect sau altul şi îndeosebi pe aspectul cognitiv sau pe cel lingvistic. De altfel, controversa majoră în ceea ce priveşte accepţiunea definiţiei a opus punctul de vedere cognitivist şi punctul de vedere lingvistic. Adepţii punctului prim de vedere au considerat că definiţia fixează o experienţă de cunoaştere; adepţii punctului de vedere lingvistic au considerat că definiţia fixează un mod de folosire a limbajului.
Care dintre accepţiunile de mai sus trebuie reţinută şi folosită? Care dintre ele redă natura definiţiei? Răspunsul la aceste întrebări îl putem rezuma în trei puncte, ce vor fi detaliate la mai tîrziu cînd vom cerceta diferitele feluri ale definiţiei: a) în considerarea definiţiei, aspectul logic trebuie să fie bine conturat, dar el nu trebuie rupt de aspectele lingvistice, paraxiologice etc.; b) definiţia nu se reduce la fixarea unei folosiri a limbajului, căci ea însumă şi fixarea unei experienţe de cunoaştere; c) combinarea efectivă a aspectului cognitiv şi a aspectului lingvistic poate varia în funcţie de tipul de definiţie. În concluzie, definiţia se aplică termenilor şi, odată cu stabilirea unei anumite folosiri a expresiilor care îi desemnesză, ea fixează şi o anumită cunoştinţă.
Pentru a cerceta structura definiţiei, să plecăm de la cîteva exemple: 1) Triunghiul este poligonul cu trei laturi, trei vîrfuri şi trei unghiuri ; 2) Combinarea chimică este fenomenul chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali, pentru a forma molecula unei noi substanţe, cu însuşiri deosebite de cele ale substanţelor de la care a pornit; 3) Modestia este trăsătura de caracter rezultată dintr-o apreciere obiectivă, echitabilă a propilor calităţi şi defecte. Este evident că aceste definiţii au forma propoziţiilor. Pentru a defini termeni, se apeleată la alţi termeni. Aceste propoziţii conţin: un termen de definit, numit pe scurt definitul (definiendum); o parte prin care se defineşte numită definitorul (definiens), şi o relaţie de echivalenţă a semnificaţilor între cele două părţi. Astfel că putem reda sintactic definiţia cu formula: x = df.y, în care x este definitul iar y este definitorul.
Se pune întrebarea: care este conţinutul definiţiei? Cu alte cuvinte: ce se reţine într-o definiţie? Definim termenii, iar aceştia se referă la obiecte, care sunt ,,referenţii“ lor. Fiecare termen are, cum am văzut, o semnificaţie, conferită de obiecte şi propietăţile lor, şi un sens dat de modul în care el preia semnificaţia la nivel neotic. Definiţia redă semnificaţia şi sensul termenilor; acestea formînd conţinutul ei.
Definiţiile reprezintă un mijloc pentru delimitarea şi ordonarea obiectelor şi în această calitate, un instrument indinspensabil în activitatea practică a omului pentru luarea sub control a fenomenelor naturale şi sociale. Ele au, deci, importante funcţii în cadrul praxisului social. Îndeplinirea cu succes a acestor funcţii este însă condiţionată de îndeplinirea unor funcţii cognitive: a) întrucît noţiunile, termenii sînt ,,bilanţul cunoaşteri“, definiţiile sunt cele ce fixează experienţele de cunoaştere şi le explicitează la nuvelul termenilor ; b) reducînd semnificaţia şi sensul termenilor, ele stabilesc înţelesul acestora ; c) precizînd înţelesul, ele permit introducerea de termeni noi într-un limbaj şi traducerea unor expresii dintr-un limbaj în altul ; d) ele conferă cunoştinţelor o formă care le face aparte pentru folosirea lor colectivă ; e) dau cunoştinţelor o formă în vederea extinderii lor prin inferenţe.
Dată fiind importanţa ei deosebită în cunoaştere, definiţia s-a bucurat de o atenţie aparte încă în scrierile fondatorului ca stiinţă, Aristotel. El a formulat o poziţie de referinţă în problemele definiţiei, care ar putea fi rezumată astfel: a) ,,Definiţia este o vorbire care exprimă esenţa unui lucru. Ea întrebuinţează sau o vorbire în locul unui nume sau o vorbire în locul unei alte vorbiri, căci unele lucruri exprimate printr-o vorbire pot fi şi ele definite“; b) orice definiţie prezintă un termen cu ajutorul unor alţi termeni deja cunoscuţi. În acest sens, ea poate fi privită ca ,,reducere“ a unui termen necunoscut sau mai puţin cunoscut la termeni cunoscuţi, deci ca o operaţie de stabilire a înţelesului la nivelul limbajului ; c) în orice definiţie, definitul şi definitorul se referă la aceeaşi clasă de obiecte; de aceea, cele două părţi ale definiţiei sunt echivalente extensional ; d) orice definiţie se face prin gen prixim şi diferenţă specifică. Aristotel pretindea că la definire ,,să aşezăm lucrul sub genul său şi să adăugăm diferenţele, deoarece într-o definiţie genul redă în primul rînd esenţa definitului“ ; e) se pot defini termenii generali, în afară de genul suprem şi de termenii singulari ; aceştia pot fi caracterizaţi sau descrişi.
Poziţia aristotelică se caracterizează, înainte de toate, prin punerea în legătură a punctului de vedere lingvistic cu cel cognitiv, prin tratarea definiţiei în cadrul procesului de comunicare. Ea a rămas superioară poziţiilor ulterioare care sau impus în logica tradiţională şi care au izolat aspectul logic-formal al definiţiei de celelalte aspecte ale acesteia. Sub alte laturi însă, această poziţie a fost sursa unor prejudecăţi: prejudecata după care orice definiţie exprimă ,,esenţa“ lucrurilor, care, fiind una, nu permite decît o singură definiţiie pentru fiecare lucru ; prejudecata după care orice definiţie se face prin gen proxim şi diferenţă specifică, fiind, aşadar, definiţie genetică (a termenilor generali), prejudecată după care termenii individuali, ca şi cei desemnaţi de verbe, adverbe, propoziţii etc.nu pot fi definiţi. O dată cu progresul cunoaşterii a putut fi denunţată presupoziţia fundamentală ce s-a aflat la baza acestor prejudecăţi, comform căreia s-ar putea identifica esenţe imuabile ale obiectelor. Totodată pe măsura trecerii la perspectiva practic-acţională şi la perspectiva semiotică asupra cunoaşterii, a devenit evidentă posibilitatea de a da mai mulţe definiţii aceluiaşi termen, în funcţie de însuşirile obiectului luat în considerare, de a formula definiţii nongenerice, cum sunt de exemplu, definiţiile operaţionale, de a defini termeni individuali, ca şi termani desemnaţi de verbe, propoziţii etc.
O altă operaţie cu termeni şi, totodată, una dintre operaţiile logice de importanţă fundamentală în cunoaştere este definiţia. Pentru a înţelege sensul ei, este de observat că gîndirea se desfăşoară în forma unor entităţi specifice, pe care ea însăşi le creează prelucrînd pe plan cognitiv datele experienţei. Întrucît sînt produse ale gîndirii, deci obiecte formate mental, ce nu există în realitate, aceste entităţi se numesc ,,constructe“. În clasa lor intră diferite imagini ale obiectelor, reprezentări ale înfăţişerii lor şi înainte de toate, noţiunile, termenii folosiţi în propoziţii şi raţionamente. Spre a le asigura eficacitate pe plan cognitiv, este indispensabil ca termenilor să le precizăm extensiunea şi intensiunea. Operaţia prin care facem precizarea este definiţia.
În istoria logicii, definiţia a fost înţeleasă în diferite feluri: operaţie de dezvăluire a esenţei unui obiect (Aristotel), de stabilire a unui nume (Habbes), de traducere a unei expresii dinrt-un limbaj în altul (Wittgenstein), de substituire reciprocă a unor expresii înăuntrul aceluiaşi limbaj (Carnap), de convenţie cu privire la folosirea unui limbaj (Gurry). Parcurgînd aceste accepţiuni, se poate observa că fiecare pune accentul pe un aspect sau altul şi îndeosebi pe aspectul cognitiv sau pe cel lingvistic. De altfel, controversa majoră în ceea ce priveşte accepţiunea definiţiei a opus punctul de vedere cognitivist şi punctul de vedere lingvistic. Adepţii punctului prim de vedere au considerat că definiţia fixează o experienţă de cunoaştere; adepţii punctului de vedere lingvistic au considerat că definiţia fixează un mod de folosire a limbajului.
Care dintre accepţiunile de mai sus trebuie reţinută şi folosită? Care dintre ele redă natura definiţiei? Răspunsul la aceste întrebări îl putem rezuma în trei puncte, ce vor fi detaliate la mai tîrziu cînd vom cerceta diferitele feluri ale definiţiei: a) în considerarea definiţiei, aspectul logic trebuie să fie bine conturat, dar el nu trebuie rupt de aspectele lingvistice, paraxiologice etc.; b) definiţia nu se reduce la fixarea unei folosiri a limbajului, căci ea însumă şi fixarea unei experienţe de cunoaştere; c) combinarea efectivă a aspectului cognitiv şi a aspectului lingvistic poate varia în funcţie de tipul de definiţie. În concluzie, definiţia se aplică termenilor şi, odată cu stabilirea unei anumite folosiri a expresiilor care îi desemnesză, ea fixează şi o anumită cunoştinţă.
Pentru a cerceta structura definiţiei, să plecăm de la cîteva exemple: 1) Triunghiul este poligonul cu trei laturi, trei vîrfuri şi trei unghiuri ; 2) Combinarea chimică este fenomenul chimic de unire a doi sau a mai multor atomi, molecule sau radicali, pentru a forma molecula unei noi substanţe, cu însuşiri deosebite de cele ale substanţelor de la care a pornit; 3) Modestia este trăsătura de caracter rezultată dintr-o apreciere obiectivă, echitabilă a propilor calităţi şi defecte. Este evident că aceste definiţii au forma propoziţiilor. Pentru a defini termeni, se apeleată la alţi termeni. Aceste propoziţii conţin: un termen de definit, numit pe scurt definitul (definiendum); o parte prin care se defineşte numită definitorul (definiens), şi o relaţie de echivalenţă a semnificaţilor între cele două părţi. Astfel că putem reda sintactic definiţia cu formula: x = df.y, în care x este definitul iar y este definitorul.
Se pune întrebarea: care este conţinutul definiţiei? Cu alte cuvinte: ce se reţine într-o definiţie? Definim termenii, iar aceştia se referă la obiecte, care sunt ,,referenţii“ lor. Fiecare termen are, cum am văzut, o semnificaţie, conferită de obiecte şi propietăţile lor, şi un sens dat de modul în care el preia semnificaţia la nivel neotic. Definiţia redă semnificaţia şi sensul termenilor; acestea formînd conţinutul ei.
Definiţiile reprezintă un mijloc pentru delimitarea şi ordonarea obiectelor şi în această calitate, un instrument indinspensabil în activitatea practică a omului pentru luarea sub control a fenomenelor naturale şi sociale. Ele au, deci, importante funcţii în cadrul praxisului social. Îndeplinirea cu succes a acestor funcţii este însă condiţionată de îndeplinirea unor funcţii cognitive: a) întrucît noţiunile, termenii sînt ,,bilanţul cunoaşteri“, definiţiile sunt cele ce fixează experienţele de cunoaştere şi le explicitează la nuvelul termenilor ; b) reducînd semnificaţia şi sensul termenilor, ele stabilesc înţelesul acestora ; c) precizînd înţelesul, ele permit introducerea de termeni noi într-un limbaj şi traducerea unor expresii dintr-un limbaj în altul ; d) ele conferă cunoştinţelor o formă care le face aparte pentru folosirea lor colectivă ; e) dau cunoştinţelor o formă în vederea extinderii lor prin inferenţe.
Dată fiind importanţa ei deosebită în cunoaştere, definiţia s-a bucurat de o atenţie aparte încă în scrierile fondatorului ca stiinţă, Aristotel. El a formulat o poziţie de referinţă în problemele definiţiei, care ar putea fi rezumată astfel: a) ,,Definiţia este o vorbire care exprimă esenţa unui lucru. Ea întrebuinţează sau o vorbire în locul unui nume sau o vorbire în locul unei alte vorbiri, căci unele lucruri exprimate printr-o vorbire pot fi şi ele definite“; b) orice definiţie prezintă un termen cu ajutorul unor alţi termeni deja cunoscuţi. În acest sens, ea poate fi privită ca ,,reducere“ a unui termen necunoscut sau mai puţin cunoscut la termeni cunoscuţi, deci ca o operaţie de stabilire a înţelesului la nivelul limbajului ; c) în orice definiţie, definitul şi definitorul se referă la aceeaşi clasă de obiecte; de aceea, cele două părţi ale definiţiei sunt echivalente extensional ; d) orice definiţie se face prin gen prixim şi diferenţă specifică. Aristotel pretindea că la definire ,,să aşezăm lucrul sub genul său şi să adăugăm diferenţele, deoarece într-o definiţie genul redă în primul rînd esenţa definitului“ ; e) se pot defini termenii generali, în afară de genul suprem şi de termenii singulari ; aceştia pot fi caracterizaţi sau descrişi.
Poziţia aristotelică se caracterizează, înainte de toate, prin punerea în legătură a punctului de vedere lingvistic cu cel cognitiv, prin tratarea definiţiei în cadrul procesului de comunicare. Ea a rămas superioară poziţiilor ulterioare care sau impus în logica tradiţională şi care au izolat aspectul logic-formal al definiţiei de celelalte aspecte ale acesteia. Sub alte laturi însă, această poziţie a fost sursa unor prejudecăţi: prejudecata după care orice definiţie exprimă ,,esenţa“ lucrurilor, care, fiind una, nu permite decît o singură definiţiie pentru fiecare lucru ; prejudecata după care orice definiţie se face prin gen proxim şi diferenţă specifică, fiind, aşadar, definiţie genetică (a termenilor generali), prejudecată după care termenii individuali, ca şi cei desemnaţi de verbe, adverbe, propoziţii etc.nu pot fi definiţi. O dată cu progresul cunoaşterii a putut fi denunţată presupoziţia fundamentală ce s-a aflat la baza acestor prejudecăţi, comform căreia s-ar putea identifica esenţe imuabile ale obiectelor. Totodată pe măsura trecerii la perspectiva practic-acţională şi la perspectiva semiotică asupra cunoaşterii, a devenit evidentă posibilitatea de a da mai mulţe definiţii aceluiaşi termen, în funcţie de însuşirile obiectului luat în considerare, de a formula definiţii nongenerice, cum sunt de exemplu, definiţiile operaţionale, de a defini termeni individuali, ca şi termani desemnaţi de verbe, propoziţii etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu