LOGICĂ

Procedee de definire

Definirea termenilor se poate efectua în mai multe feluri. După cum se sprijină pe extensiunea sau pe inenstensiunea termenilor, definiţia se numeşte denotativă sau conotativă.
Cele mai simple definiţii denotative sunt:
1. Definiţia prin exemplificare: se specifică un obiect din extensiunea termenului : Continentul este, de exemplu, Europa.
2. Definiţia prin enumerare, în care definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa definitului: ,,Prin continent înţelegem oricare dintre acestea: Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Antarctida, Australia şi Oceania“.
3. Definiţia ostensivă (prin indicare) se arată obiectul printr-un gen oarecare şi foloseşte una din expresiile: ,,acesta este un ...“, ,,iată un ...“, ,,în faţă avem un ...“; de exemplu, ,,roşul este această culoare“; ,,nota do este această notă“. Indicarea este aici reprezentativă. Toate aceste procedee denotative, deşi utile, sunt imprecise, ele înlocuiesc generalul prin particular şi singular, fără a da înţelesul exact al termenilor.
Cea mai simplă definiţie conotativă este:
1. Definiţia prin sinonime: se defineşte ca termen printr-un alt termen care osedă acelaşi înţeles. Acesta este un procedeu foarte folosit în dicţionare (în special în cele mici). Exemple: adagiu=maximă (sentinţă) , lealitate=sinceritate (cinste, francheţe). Deşi practicată şi acceptată de uni logicieni nominalişti drept corectă, definiţia prin sinonime nu este satusfăcătoare, deoarece ajunge la eroarea logică numită cerc ăn definiţie. În plus nu toate cuvintele au sinonime iar, pe de altă parte, rareori se întîlnesc sinonime absolute.
2. Definiţia prin gen proxim şi diferenţă specifică, procedeu impus cum am văzut încă din antichitate de Aristotel. Este un procedeu care face apel la celelalte operaţii logice cu termeni (specificare, generalizare, clasificare şi diviziune), în acest fel fiecare termen cîştigînd un loc precis într-un sistem de termeni. Pe scurt, procedeul constă în : i) introducerea termenului de definit înte-un termen care este genul său, ţinînd seama de asemănările cu semnificaţia altor termeni ; ii) diferenţierea termenului de ceilălanţi termeni incluşi în gen prin stabilirea deosebirilor . Cu alte cuvinte procedeul conotativ iniţiat de Aristotel presupune stabilirea unor relaţii între termeni, prezentaţi mai sus: subordonarea şi coordonarea.
Definiţia realizată prin gen şi diferenţă trebuie să satisfacă urmîtoarels condiţii:
1) genul să fie proxim adică subordonat imediat.
2) Diferenţa să fie specifică, o notă proprie din intensiunea definitului, care să-l deosebească de celelalte specii incluse în genul proxim. Altfel, nota respectivă nu caracterizează termenul în mod exclusiv.
3) Un termen poate fi inclus, succesiv, în genuri proxime diferite şi poate poseda mai multe diferenţe specifice.
4) Acelaşi termen poate fi definit în mai multe feluri. De exemplu : „cercul-este secţiune într-un con“; ,,este locul geometric al anumitor puncte“; ,,este figura generată de o rază“.etc. Aceste definiţii se ierarhizează după valoarea lor gnoseologică şi după necesităţi demonstrative.