Politica

Manipularea prin ştiri a societăţii

Trebuie să recunoaştem că, în fiecare "poveste", a existat şi un sîmbure de adevăr. Ca manipularea să reuşască este nevoie şi de adevăr. Este greu, aproape inposibil să fabrici o minciună perfectă. O minciună, pentru a deveni credibilă, are nevoie de fapte anterioare adevărate sau cel puţin considerate credibile. dar nu de fiecare dată manipulările sunt făcute cu minuţiozitate şi astfel ele devin realităţi. Sau acestea pot fi pentru cei care nu doresc să privească cu adevărat ce li se pune în farfurie. Se poate manipula pornind de la fapte reale. Netrucate. Şi iată cum. Pentru a întări convingerea populaţiei că instituţiile statului îşi fac treaba sunt filmate acţiuni ale poliţiei cînd, în urma unor razii de amploare, sunt arestate zeci de prostituate. Sau cînd sunt arestaţi consumatori de droguri şi, pe lîngă faptul că aceştia sunt încătuşaţi, sunt prezentate şi cîteva doze preparate. Şi alte imagini cu reprezentaţi ai guvernului prin pieţe pentru eliminarea speculatorilor. Toate aceste imagini sunt reale, dar nu au ca scop decît intoxicarea opiniei publice. Dacă instituţiile statului îşi fac corect datoria atunci aceştia arestează pe lîngă prostituate şi proxeneţii acestora, pe lîngă consumatorii de droguri şi micii dilări şi capii acestora. După cum şi în pieţe, specula este organizată şi controlată de anumiţi indivizi. Genul acesta de manipulare este realizat după modelul picăturii chinezeşti. Zeci, sute de imagini şi astfel de ştiri şi omul obişnuit va avea impresia că cineva se ocupă de el şi îl apără cu adevărat. La rîndul lor jurnaliştii bifează aceste ştiri, deoarece este mai bine să aducă ceva în redacţie decît să vină cu mîna goală. Nu ştirile serioase şi credibile fac înconjurul lumii cel mai iute, ci cele mai anecdotice. Mulţimea nici nu are nevoie de un alt gen de limbaj, deoarece acesta reţine doar enunţuri simple şi uşor hazlii, anecdotice. Consumatorul de informaţii nu va şti dacă acestea sunt fabricate sau nu. Cum nici nu va şti dacă o întîmplare prin care trece (adică devenind chiar protagonistul unei ştiri) a fost creată sau nu. Dar spontaneitatea, nu de puţine ori, este rezultatul unei îndelungate elaborări, ca şi unele coincidenţe.

Comunicare

Obiectivele comunicării
Codarea realităţii

Pentru a face obiectul unei comunicări sau pentru a fi pusă laolaltă, orice orice realitate experimentată trebuie să fie comprenshensibilă din punct de vedere social, adică semnificativă, pentru toţi agenţii sociali pe care îi priveşte, îi implică, îi pune în relaţie. Or, din punct de vedere sociologic, nici o realitate a vieţii umane nu ascunde dintr-o dată o semnificaţie intrinsecă, univocă şi universală.
Astfel, de exemplu, excizia fetelor este considerată, în unele colectivităţi, un rit religios ce trebuie respectat şi, în altele, o mutilare sexuală ce trebuie proscrisă. De asemenea, răzbunarea, datorie de onoare în societăţile tradiţionale, nu este decît o omucidere în societăţile moderne.
Orice experienţă umană sau, la modul general, orice realitate socială este deci investită cu semnificaţii sau codată de colectivitatea în care se actualizează. Iar această codare se efectuează recurgînd la scheme normative de expresie, de reprezentare, de interpretare şi evaluare a lucrurilor vieţii sociale, care compun cultura colectivităţii şi pe care membrii săi au integrat-o şi o pun în valoare sub formă de atitudini, adică de scheme cognitive, afective şi conative care se referă la un obiect social sau altul.
Putem ilustra această constatare sociologică printr-un exemplu concret. Dacă într-o şcoală nord-americană cîteva tinere îşi pun pe cap un vual, această conduită va fi interpretată ca un fenomen de modă; dacă, însă este fapta adolescenţilor de origine arabă şi de confesiune musulmană, acesteea îi vor da sensul unei manifestări de credinţă religioasă şi vor reuşi, fără nici o îndoială, să o impună ca atare, chiar şi printre non-musulmani. Dar, în timp ce în toamna lui 1989 voalul este adoptat de fetele cîtorva militanţi islamici în trei şcoli publice franceze, semnificaţia sa devine miza unui conflict deschis între forţe sociale şi politice confruntate pe alte terenuri: începînd cu prohibiţia acestei conduite, decretată neconformă normelor tradiţionale laicităţii şcolare de directorii şcolilor vizate, acest conflict va mobiliza mass-media şi opinia publică, partidele şi Adunarea naţională, apoi guvernul şi Consiliul de Stat, în sfîrşit sesizat pentru arbitraj de ministrul educaţiei; iar el va mijloci calificarea portului voalului în şcoală ca fapt politic. Calificare determinată cu evidenţă prin iniţierea unui raport de forţe între agenţii sociali implicaţi.
Acest exemplu arată clar că semnificaţia orcărei realităţi sociale nu izvorăşte doar din codarea culturală particulară a cărui obiect este în fiecare societate, ci este determinată şi de procesul particular de interacţiuni sociale pe care le provoacă ăn fiecare situaţie concretă în care se actualizează: în sînul vieţii sociale, realitatea este în realitate, în acelaşi timp, un efect de reprezentare culturală şi un efect de interacţiune socială. Acest exemplu ne permite să adăugăm că, dintre toate realităţile vieţii unei societăţi, cele mai anevoioase de calificat, de determinat, sunt cele care ating politicul, adică cele care au nu raport la sistemul de putere instituit în fiecare colectivitate pentru a-şi asigura reprezentarea şi regularizarea globală. Întrucît afacerea vualurilor demonstrează că atribuirea politică se poate aplica orcărui obiect, orcărui aspect al vieţii sociale, numai să fie interpretat ca politic de unii dintre actorii sociali pe care îi priveşte criteriul de determinare subiectivă a calităţii sale politice. Iar aceştia ajung să-şi impună interpretarea ansamblului societăţii, forţînd intrarea sistemului său politic. Adică constrîngîndu-l să-l considere şi să-l trateze efectiv ca pe o afacere de competenţă sa ca criteriu de determinere obiectivă a calităţii sale politice.
Dar jocurile de interacţiuni actuale în comunicare nu ţin doar de determinarea semnificaţiei realităţilor puse în comun în viaţa socială: ele pot, de asemenea, determine sau să producă prin ele însele realitatea. În acest fel zvonul furnizează un exemplu: fondat pe zicala "nu există fum fără foc", acesta tinde prin reproducerea enunţului său să creeze adevărul enunţului său, într-un proces de auto-validare prin propagare, indicînd astfel o realitate care, prin pur subiectivă deoarece fusese imaginară iniţial, devine ulterior obiectivă.
Un exemplu în acest sens este panica bursieră care ilustrează perfect acest mecanism: desprinse de referinţa lor economică obiectivă şi alăturate doar socotelilor şi anticipărilor subiective fiecărui operator asupra comportamentului altora, valoarea titlurilor estimate fragile de unii cad efectiv, din momentul în care primele vînzări decise de aceştia îi determină pe alţii să vîndă. Specula bursieră fondată pe zvon naşte o panică ce declanşază un rol important în interacţiunile care formează comunicarea.

Comunicare

Evoluţia comunicării


Etimologia comunicării ilustrează foarte bine înrădăcinarea sa în centrul proceselor elementare şi dinamicilor istorice ale sociabilităţii umane. Din latinescul comunicare şi din latina creştină communio apare în secolul al XIV-lea şi semnifică a pune laolaltă, a fi în relaţie. Pînă în secolul al XVI-lea, este aproape de comuniune, împărtăşire, participare. Începînd cu secolul al XVI-lea, apare un alt sens, cel de transmitere, legat de dezvoltarea poştei şi a drumurilor. Începînd cu secolul al XIX-lea, acest al doilea sens este luat o dată cu dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare, întîi fizice: tren, maşină, avion, apoi la distanţă: telefon, radio, televiziune, internet. Cele două sensuri coexistă pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea.


Comunicarea ca operator antropologic, matrice a legăturii sociale


Sociologia compreshaustivă a interacţiunilor şi mediilor comunicative ale acestei legături, sprijinită pe o dublă referinţă teoretică. Pe de o parte, cea a Antropologiei structurale a lui C. Lévi-Strauss (1973), care defineşte societatea tocmai ca ţesut relaţional de: "indivizi şi de grupuri care comunică între ele" şi care integrează în aceste procese de comunicare tripticul fundamental al schimbului de femei, de bogăţii şi de mesaje simbolice.
Pe de altă parte, cea a Teoriei acţiunii comunicaţionale a lui J. Habermas (1981), care distinge între relaţiile constitutive ale unei societăţi "activitatea comunicaţională" de "instrumentală" şi de "activitatea strategică" ghidate de căutarea exclusivă a succesului, punînd în lumină orientarea specifică a comunicării spre "intersubiectivitate" şi "intercompreshesiune" . Ceea ce sugerează problematicile de elucidat pentru a înţelege funcţionarea sa în orice colectivitate umană.
Putem distinge cel puţin trei astfel de problematici descompunînd analitic orice proces de comunicare într-o triadă de elemente constitutive: obiectul comunicării sau conţinutul mesajelor schimbate în viaţa socială ridică problema semnificaţiei realităţilor umane, care sunt astfel puse în comun; relaţia de comunicare propriu-zisă pune problema mecanismelor de interacţiune socială care constituie fundamentele schimbului de masaje între indivizi şi circulaţia lor în cadrul grupurilor; limbajul comunicării trimite la problematica semnelor care vehiculează aceste mesaje şi a diferitelor moduri de semnificare în relaţiile sociale.

Comunicare

Comunicarea şi legătura socială


Dacă supravieţuirea orcărei fiinţe vii depinde de relaţiile pe care le întreprinde cu mediul său, deci de capacitatea de a comunica cu acesta, fiinţa umană este de nevoie şi prin excelenţă "agent de comunicare socială", deoarece viaţa sa izvorăşte dintr-un raport social iniţial (de origine), iar supravieţuirea sa este condiţionată prin relaţiile sociale ulterioare (de creştere, de învăţare şi de schimb), singurele care îi vor permite să-şi satisfacă nevoile fizice şi psihice fundamentale (de hrană, sexuale, de securitate). Iar mediul său vital specific este un "sistem de comunicare socială" deoarece putem clasifica astfel o societate, adică o întocmire ierarhizată şi relativ stabilă de reţele de interacţiune între indivizii şi grupurile integrate prin folosirea de coduri de comunicare comune.
Cu alte cuvinte, viaţa umană prinde formă şi sens în sistemul de comunicare socială în care se dezvoltă. Viaţa socială prinde formă şi sens în reţelele de comunicare umană pe care le dezvoltă.

POLITICA

Rolul culturii politice în formarea unui comportament politic democratic



Comportamentul politic reprezintă modalităţile de acţionare ale unui grup social, ale unui partid în raport cu instituţiile şi organizaţiile politice, cu doctrina şi programul acestora (participarea la alegeri, exercitarea derpturilor politice, constituţionale, desfăşurarea unei activităţi în cadrul unui partid politic sau societăţi profesionale, ştiinţifice, culturale).
În sens larg, comportamentul se defineşte ca mod de manifestare a unei structuri complexe, organizată ierarhic, care se desfăşoară într-un cadru determinat şi urmăreşte realizarea unor obiective imediate sau mai îndepărtate.
În sens restrîns, comportamentul politic reprezintă un sistem de acţiuni desfăşurate de un individ, în scopul asigurării propriei existenţe.
Cultura politică realizează o legătură strînsă între desfăşurarea evenimentelor politice şi comportamentul indivizilor ca reacţie la aceste evenimente.
Comportamentul politic al indivizilor şi grupurilor sociale este afectat de evenimentele politice şi de semnificaţiile care sunt atribuite acestor evenimente de către membrii societăţii. Noţiunea de semnificaţie reprezintă relaţia dintre convingerea formată în prealabil de individ şi desfăşurarea evenimentelor politice în cadrul societăţii. Marticele de bază ale convingerilor politice influenţează nu munai modul cum indivizii reacţionează cu evenimentele politice, ci şi căile prin care ei participă la viaţa politică.
Politologul Y. Shemeil consideră că în cultura politică trebuie inclusă şi perceperea subiectivă a istoriei societăţii, deoarece experienţa dobîndită influenţează modul de a gîndi asupra fenomenului politic, credinţele şi atitudinile politice.
Convingerile de bază sunt influenţate de memoria asupra evenimentelor politice trecute. Evenimentele actuale sunt descifrate în lumina celor petrecute în trecut. Elementele contemporane contribuie la îmbogăţirea experienţei acumulate de-a lungul anilor.
Comunitatea culturală determină suporturile, susţinerile sistemului politic, deoarece prin analiza evenimentelor istorice se realizează adeziunea grupurilor sociale faţă de acesta.
Convingerile politice generale dau o direcţie tendinţelor politice şi constituie o bază pentru justificarea atitudinilor privind problemele politice. Convingerile sociale generale şi cele politice se intercondiţionează reciproc. Exemplu, într-un sistem politic democratic, convingerea că trebuie să participe la deciziile politice este invocată pentru a se justifica necesitatea participării la decizii în alte domenii ale vieţii sociale.
Atitudinea politică reprezintă o modalitate constantă de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă de idei, doctrine, programe, instituţii, organizaţii, situaţii şi evenimente politice. În esenţă, atitudinea politică exprimă poziţia favorabilă sau nefavorabilă adoptată de o persoană sau un grup social faţă de un act sau faţă de politica pe care o desfăşoară un partid, organ de stat sau organism internaţional.
Atitudinea politică a indivizilor, categoriilor şi grupurilor sociale se manifestă în funcţie de ideologia politică la care aceştia aderă. Ea este corelată cu opinia generală, aceasta din urmă devine un mod de exprimare a atitudinii politice.
Intensitatea manifestării atitudinii politice este în funcţie de valorizarea sau devalorizarea fenomenelor politice într-o măsură mai mare sau mai mică. Indivizii care au atitudini extremiste au în acelaşi timp şi manifestări intense.
Organizarea şi coerenţa sistemului politic se realizează prin intermediul a două dimensiuni principale: preferinţele pentru principalele mize politice sau principalii actori ai vieţii politice şi angajarea în activitatea politică. Aceste două dimensiuni se intercondiţionează, determinînd orientarea politică a individului. În societate, individul se raportează la un anumit status şi joacă un anumit rol.
Comportamentul politic este acela care asigură intrarea individului în rol şi satisfacerea cerinţelor statusului social. Participarea politică reprezintă angajarea conştientă a indivizilor, a grupurilor sociale la elaborarea, adoptarea şi aplicarea deciziilor politice. Ea este o modalitate superioară de manifestare a activităţii politice în condiţiile existenţei unui regim politic democratic.
Participarea politică reală a diverselor categorii de oameni la viaţa politică este strîns legată de însuşirea valorilor şi normelor politice corespunzătoare şi de democratizarea tuturor sectoarelor de activitate, a societăţii în ansamblul ei. Descifrarea proceselor şi tendinţelor care se manifestă în etapa actuală în ţara noastră şi în lumea contemporană, formarea unei noi gîndiri politice şi a unui comportament politic corespunzător transformărilor profunde din viaţa economică şi socială sunt determinate de un nivel ridicat de cultură politică.
Experienţa istorică a popoarelor arată că instaurarea şi funcţionarea eficientă a unui regim politic democratic sunt indiscutabil legate de modul cum membrii societăţii îşi însuşesc noile valori şi norme politice. Eficienţa participării la viaţa politică este, totodată, condiţionată de formarea convingerilor, atitudinilor şi a comportamentelor democratice la nivelul individului, grupului social şi al comunităţii umane.
Implicarea culturii politice în formarea şi funcţionarea sistemului politic pluralist presupune înţelegerea corectă şi promovarea intereselor şi aspiraţiilor participanţilor la procesul democratizării vieţii economice, sociale şi spirituale.
Opţiunile politice ale oamenilor se formează în strînsă legătură cu schimbările care au avut loc în viaţa economică, socială şi spirituală. Participarea lor în cunoştinţă de cauză la aceste transformări este strîns legată de înţelegerea necesităţilor, de realizare a aspiraţiilor şi idealurilor lor politice.